Cum mi-am ratat cariera de fotbalist din cauza…emoțiilor
Sau, mai bine spus, cum s-a încheiat cariera mea profesionistă înainte de a începe. Numele meu este Alex și lucrez cu o pasiune uriașă în cadrul Eagles Football Academy. Munca mea nu se vede în jocul micilor campioni, pentru că rolul meu este în birou, nu pe gazon. Pe iarba udă, doar antrenorii au rolul de profesori pentru cei mici. Însă uneori privesc ședințele de pregătire și simt o adrenalină deosebită când începe jocul. Aș vrea să încalț ghetele, să trag un șort pe mine și să ies pe teren! Iubesc fotbalul, chiar dacă n-am fost un jucător neapărat talentat. Se pare că fotbalul nu m-a iubit la fel, însă eu tot i-am rămas fidel. Și ceea ce urmează să citiți trebuie să fie o lecție pentru dezvoltarea psihologică a tinerilor care sunt legitimați la Eagles Football Academy și nu numai.

De mic mi-am petrecut TOT timpul liber la fotbal. Nu existau terenuri sintetice în parc, ci doar petice de pământ și iarbă, pe care “instalam” pietre sau sticle de cola pe post de bare. Copiii din tot cartierul jucau în parcul Crângași din București și visau să ajungă într-o zi titulari pe Giulești sau Ghencea (în funcție de simpatii). Aveam mingi de cauciuc grele, care prindeau un efect inedit uneori, dar uneori jucam cu cele de piele, de la copiii ai căror părinți își permiteau “luxul”. Încălțam aceiași teniși de cauciuc alb-negri, cei mai ieftini pe care-i puteam găsi în piață. Maturitatea avea să ne învețe că mai bine am fi investit într-o pereche de ghete de calitate, în loc să plătim regulat câțiva lei pe aceeași pereche care se rupea la 2-3 săptămâni. Viața, însă, era altfel pe atunci, în România anilor ’90 – ’00.

Eu am fost norocos de mic. Și mi-am cunoscut foarte bine limitele. Când ieșeam în câmp la fotbal, mă cuprindeau emoțiile și frica de a greși, fără să fiu foarte înzestrat tehnic. Nu mă simțeam în largul meu pe alt post în afară de cel de fundaș, fiindcă nu driblam bine, nu aveam sânge rece în fața porții, nu eram cel mai rapid și nici rezistența fizică nu era un atu. Însă înțelegeam foarte bine jocul tactic și, fiind înalt și solid, era greu să mă depășește în dribling sau sprint. Anticipam bine fazele, loveam excelent cu capul și asta era suficient să fac față. Am făcut “carieră” ca fundaș până spre vârsta de 12 ani, când mi-am găsit menirea. Poarta!

Am înțeles rapid ce rol important are portarul și eram singurul care nu se sfia să plonjeze pe nisipul gros, salvând goluri ca și făcute. Ba, mai mult, vara, la temperaturi de 40+ grade, eu purtam cu mândrie mănuși sintetice de iarnă, pentru a atenua forța șuturilor. În scurt timp am devenit un jucător foarte apreciat în cartier. De multe ori eram primul ales când se făceau echipele – din simplul motiv că apăram bine și eram oricum SINGURUL care dorea să stea în poartă fără să fie schimbat de un coleg după fiecare gol. Mai țineți minte coechipierii care încasau gol intenționat doar ca să iasă din poarta!? Oribil gest!

Anii au trecut. Părinții nu au vrut să mă înscrie la un club de fotbal, deși eu asta visam: să devin următorul Toldo sau Lobonț! Pentru mine, cei doi erau la același nivel. Mai târziu am ajuns să-l îndrăgesc enorm și pe “Ema” Dolha, care mă fermeca pentru reflexele sale din poarta Rapidului. La vârsta de 14 ani am avut o șansă imensă – aceea de a semna pentru Sportul Studențesc. Dacă oferta oficială ar fi venit, aș fi făcut tot posibilul și i-aș fi convins pe părinți să-mi acorde această șansă, cu mențiunea că n-aș fi neglijat studiile academice. Aceasta este o regulă sfântă pentru toți părinții și tinerii fotbaliști: școala este pe primul plan, indiferent ce se întâmplă pe teren!

“Alexe, azi mergem pe Sportul să jucăm, sunt scouteri la club și ne vor urmări. Poate, cine știe?…”, îmi spune Toni, vecinul și prietenul meu. Era o zi frumoasă de vară, nu foarte călduroasă, ideală pentru fotbal. Fiindcă Regia era în vecinătatea Crângașiului, deseori mergeam pe terenurile de antrenament ale Sportului Studențesc, pentru a juca alături de “băieții mari” și pentru a executa penalty-uri pe terenuri de dimensiuni reale. Doar cine n-a jucat fotbal pe un teren adevărat nu realizează cât de departe e punctul de la 11 metri de poartă! Copiii, adică noi, aveam “rezervat” un teren mai mic, unde făceam echipe de 7 contra 7, care intrau la “masă” prin rotație, în funcție de rezultate. Bătăliile erau crâncene, dar și de mare calitate. Eu mă simțeam confortabil în poartă, dar încă eram destul de reticent în privința porții de 7.2 metri. Cum să aperi într-o poartă de dimensiuni reale? Mi se părea imposibil! Dar voiam să fac acel salt. Și a venit ziua “probelor” la Sportul.

Cu cel mai frumos șort, ghetele spălate și mănuși aproape noi – eram gata să “rup norii”. Ajunși la teren, am văzut că erau foarte mulți copii acolo. Vestea trialului “ascuns” a ajuns repede în tot cartierul. Erau acolo jucători de la 12 la 18 ani și chiar și câțiva “moși”, pe care i-am desconsiderat din start. Unul dintre ei era mic, avea burtă, coadă și mustață. Nu te putea intimida. Am fost ales repede într-una dintre echipe și mi-am luat locul în poartă. Domnul respectiv mi-era adversar.
Deodată, Toni îmi șoptește: “Uite, el e. Lucrează pentru Sportul și sigur ne urmărește azi”. Ahaaa, deci scouterul s-a băgat la joc ca să ne evalueze la fața locului! Bună metodă, ce-i drept. Doar că mie vestea nu mi-a picat bine deloc. Genunchii mi s-au înmuiat, mâinile au devenit ezitante, căldura parcă m-a copleșit. A început meciul și am greșit prima degajare. Pe teren se aflau trei jucători săriți de 30 de ani și eram sigur că toți lucrau pentru Sportul și “vânau” tinere talente. Emoțiile m-au copleșit. Centrare înaltă din lateral, cam de unde a marcat Hagi contra Columbiei. Mingea ajunge în fața mea și deschid brațele pentru a o primi. Mă lovește în umăr, sare peste mine și intră în poartă! Simt că vreau să intru în pământ de rușine. Dar revenim de la 0-1 și facem 3-1 rapid. Apoi, un șut de la distanță mă găsește nepregătit, resping cu disperare, dar mingea ajunge la un adversar în fața porții. 3-2. N-am avut ocazia să îmi arăt reflexele, fiindcă apărarea m-a protejat foarte bine. Dar pe final de meci vine o nouă centrare din lateral, eu boxez pe lângă minge și “moșul” cu coadă rămâne singur cu poarta goală în față. Șut plasat, 3-3. Cariera mea luase sfârșit. Văzându-mă afectat, adversarul vine să mă consoleze: “Nu-i nimic, lasă, se mai întâmplă”. Vorbele lui calde au fost un verdict rece pentru mine. Cum să îl înlocuiască Sportul pe Mulțescu cu MINE?

Am plecat abătut spre casă, împreună cu Toni. După prestația mea dezastruoasă, nici n-am mai fost ales în echipele din acea zi. Toni juca bine, dar a ales să plecăm împreună. “Hai, mă, îți trag la poartă în parc, ne mai antrenăm un pic”. Prietenii adevărați se văd în momentele grele. Am ajuns acasă. Iar dragostea pentru fotbal nu a dispărut, ci din contră. Săream din nou “din pom în pom”, imaginându-mi că joc pe Ali Sami Yen sau pe Camp Nou. Eram din nou în elementul meu. Cel mai bun portar din cartier. Primul ales la echipe! Și apăram TOT. Dar îmi ratasem șansa de a arăta cât de bun sunt la un nivel adevărat. Nu am mai încercat cu altă ocazie. Știam că Patrick Vieira a început fotbalul profesionist la vârsta de 16 ani și mereu mă încurajam cu acest gând. Dar n-a fost să fie.

Poate că nici eu nu mi-am dorit atât de mult să fac sacrificiul de a juca într-o poartă reală, de a fi expus zi de zi efortului, muncii și greșelii. Nu știu de ce, dar parcă limita mea asta era – parcul Crângași. Anii au trecut. Eu am rămas aproape de fotbal. Acum privesc la cei mici cu mare mândrie și speranță. De exemplu, Cristiano Motoc este un portar cu imense calități și încă este foarte tânăr, poate progresa enorm. Îl văd jucând în fotbalul mare. Dar nu e singurul! Sunt mulți tineri talentați în lotul lui Eagles, la toate categoriile de vârstă, și niciunul dintre ei nu are tracul care mi-a fost mie cel mai mare dușman pe teren. Mă bucură să văd asta. Știu că antrenorii noștri pot scoate tot ce e mai bun din tinerii “vulturi”, care într-o zi vor ajunge la trialuri pentru cluburi de top. În acea zi, cei mici trebuie să audă un singur sfat: “Să nu ai emoții. Este un joc de fotbal și tu ești foarte bun. Joacă de parcă ai fi la tine în curte, fiind fotbalul nu e complicat atunci când crezi în tine”.