Scrisoarea lui Kylian Mbappe pentru noua generație de tineri fotbaliști
Exact ce trebuie să citești după un antrenament lung: scrisoarea lui Kylian Mbappe, către toți puștii care visează să devină staruri în fotbalul profesionist!

“Către toți puștii din Bondy,

Către puștii din Île-de-France,

Către puștii din suburbii,

Vreau să vă spun o poveste.

Cred că nu vă vă surprinde să aflați că este despre fotbal. Când vine vorba despre mine, totul este despre fotbal. Puteți să-l întrebați pe tatăl meu. Când aveam trei ani, mi-a cumpărat un camion mic 4×4 de ziua mea. Știți acel camion cu motor electric? Puteam să stau înăuntru și să îl conduc, avea pedale și de toate. Părinții mă lăsau să îl conduc din casa până la terenul de fotbal de parcă eram un fotbalist adevărat care pleca la antrenament. Mi-am luat în serios această rutina, iar tot ce îmi lipsea era o geantă cu echipament.

Dar imediat cum ajungeam la teren, mereu lăsam mașină într-un colț și plecam să joc fotbal. Acest 4×4 îi făcea pe toți prietenii mei de atunci să fie geloși pe mine, dar mie nu îmi pasa de această mașină.

Tot ce voiam era mingea de fotbal. Pentru mine, mingea era totul.

Așa că, da, aceasta poveste este despre fotbal. Dar de fapt, nu trebuie să iubești fotbalul ca să asculți această poveste. Pentru că este o poveste despre un vis. În Bondy, în suburbii, nu erau foarte mulți bani, e adevărat. Dar erau mulți visători. Așa ne nășteam cu toții, cred. Poate pentru că nu te costa să visezi, este gratuit.

În cartier era un mix incredibil de diferite culturi, franceză, africană, arabă, asiatică, oameni din toate colțurile lumii. Oamenii din afara Frantei mereu vorbeau despre suburbii într-un mod foarte negativ, dar daca nu ești de aici nu poți înțelege exact cum este. Oamenii vorbeau despre golani de parcă aici fuseseră inventați. Dar golani există peste tot în lume. Sunt oameni care se luptă cu viața oriunde în lume. Realitatea este că atunci când eram mic obișnuiam să mă uit la cei mai duri puști din cartier cum îi cărau cumpărăturile bunicii mele. Nu vei vedea partea asta a culturii în știrile din presă. Tot ce vei auzi este partea negativă, niciodată și cea pozitivă.

În Bondy există o regulă pe care toată lumea o înțelege și o înveți atunci când ești tânăr. Dacă mergi pe stradă și vezi 15 oameni că stau la colt, iar tu cunoști pe unul singur dintre ei, ori mergi mai departe și le faci cu mâna, ori mergi la ei și strângi mâinile fiecăruia. Dacă ajungi acolo și strângi mâna doar celui pe care îl cunoști, ceilalți nu te vor uita și vor ști ce fel de om ești.

Este amuzant, pentru că am purtat cu mine aceasta parte din Bondy toată viață mea. Anul trecut, după gala Best Awards organizată de FIFA, eram cu părinții și mă plimbam la ceremonie, unde l-am văzut pe Jose Mourinho. Pe Jose am apucat să-l mai întâlnesc, dar era cu patru sau cinci prieteni pe care nu îi știam. Așa că am avut acest moment de tip „Bondy”, gândindu-mă dacă să îi fac cu mâna lui Mourinho sau să merg la ei.

Așa că am mers la ei și i-am strâns mâinile fiecărui om de acolo. A fost amuzant cum toți erau foarte surprinși că îi salut pe toți. Când am plecat de acolo, tatăl meu a început să râdă și mi-a zis: „Asta este din Bondy”.

Este că un reflex, asta este regula după care eu funcționez. În Bondy, înveți anumite valori care depășesc fotbalul. Înveți să tratezi pe toată lumea la fel, pentru că toți sunt în aceeași barcă. Cu toții visam același vis.

Eu și prietenii mei nu am fi sperat niciodată să ajungem fotbaliști. Nu ne așteptam la asta, nu planificasem asta, doar am visat-o. Și asta a fost diferența. Unii puști au postere cu supereroi în dormitor, eu aveam pereții acoperiți cu fotbaliști. Aveam atât de multe postere cu Zidane și Cristiano, iar când am mai crescut am avut chiar și cu Neymar, ceea ce este puțin amuzant, dar asta e o altă poveste.

Uneori oamenii mă întreabă de ce este atât de mult talent care vine din zona asta. Poate că e ceva în apă, poate că ne antrenam diferit, în stilul Barcelonei. Dar nu e chiar așa, daca vii la AS Bondy, tot ce vei vedea este un club ca o familie umilă. Vei vedea câteva blocuri de apartamente și gazon artificial. Dar fotbalul este diferit pentru noi, este esențial pentru noi, este în fiecare zi, este pâinea noastră, este apa noastră.

Țin minte că aveam un turneu de fotbal la școală, cu toți elevii de clasa a 6-a, 7-a, 8-a și a 9-a. Era ca un Campionat Mondial pentru noi. Jucam pentru un trofeu de plastic care costa 2 euro, dar îl tratam de parcă s-ar fi jucat pe viață și pe moarte. Onoarea este marea miză pentru tine. Și e amuzant, pentru că regula trebuia să fie că fiecare echipă trebuie formată din băieți și fete, iar la noi nu toate fetele voiau să joace și noi trebuia să negociem cu ele. Îi spuneam unei prietene că dacă va da totul pe teren și vom lua Cupa, eu îi voi cumpără o carte nouă de colorat. O imploram, practic.

Poate credeți că exagerez, dar la acel moment asta era totul pentru noi și spuneam că nu avem voie să pierdem. Sunt convins că era dificil pentru profesori, veneam de la școală cu avertismente de la director, că nu îmi făceam temele, că nu aduceam ce trebuie la ore, că vorbeam în timpul orelor de matematică despre fotbal.

Eram cu capul în nori și eram un jucător destul de bun, dar punctul de cotitură pentru mine, cel care a schimbat totul a fost Cupa 93, când aveam 11 ani. Am ajuns în semifinale și meciul se juca pe un stadion real, în Gagny. Și acum îmi aduc aminte totul. Nu mai jucasem niciodată pe un stadion real, cu atât de mulți oameni în tribune. Eram înspăimântat, aproape că nu alergam de speriat ce eram, îmi era teamă să ating mingea. Și țin minte că după meci, mama a venit la mine și m-a apucat de urechi, nu pentru că jucasem slab, ci pentru că îmi era frică.

Mi-a zis în acel moment: „O să îți aduci aminte de acest moment toată viața ta. În fiecare secundă tu trebuie să crezi în tine, chiar și atunci când eșuezi. Poți să ratezi 60 de ocazii, nu o să îi pese nimănui, dar faptul că refuzi să joci pentru că îți este teamă te vă bântui toată viața ta”.

Acestea au fost cuvintele ei care m-au schimbat până în punctul în care nu mi-a mai fost frică niciodată de un teren de fotbal. Fară mama, fară tata, fară comunitatea mea, fară prietenii mei, nu ar fi existat un Kylian Mbappe.

Poate că dacă nu vii de unde vin eu, nu vei înțelege foarte bine asta. Dar, spre exemplu, când aveam 11 ani a trebuit să plec în Londra pentru câteva zile ca să mă antrenez cu puștii lui Chelsea. Eram atât de încântat și de șocat încât nici nu am vrut să le spun prietenilor din cartier unde merg. Când m-am întors, toți m-au întrebat unde am lipsit o săptămână. Le-am zis că la Londra, la Chelsea, iar ei mi-au răspuns că e imposibil. Le-am jurat că l-am întâlnit pe Drogba, dar m-au făcut un mincinos, pentru că Drogba nu se întâlnește cu puști din Bondy, nu este posibil așa ceva.

Nu aveam un telefon atunci, așa că l-am rugat pe tata să mi-l dea pe al lui, iar eu le-am arătat pozele tuturor. Atunci au început să mă creadă, dar cel mai important lucru a fost că nu erau geloși pe mine. Erau uimiți și nu o să uit ce mi-au zis atunci, când eram în vestiar la AS Bondy, în timp ce ne schimbam pentru un meci: „Kylian, poți să ne iei cu tine acolo?”

Pentru ei era că și cum am fost pe o altă planeta, pentru că atât de mult conta pentru noi. Să ajungem în astfel de locuri era ca și cum mergeam pe altă planetă.

După experiența de la Chelsea, mi-am implorat părinții să mă lase să plec din Bondy la un club mare. Dar trebuie să îmi înțelegeți părinții, au vrut să rămân acasă că să pot să fiu și un copil și să am și o viață normală. Eu nu am înțeles asta atunci, dar a fost mai bine pentru mine așa, pentru că am învățat unele lecții dure la care nu aș fi avut acces dintr-o academie de fotbal.

Tata mi-a fost 10 ani antrenor, chiar și atunci când am început antrenamentele la Clairefontaine, unde era incredibil, e una dintre cele mai bune academii din lume. Când ajungeam în weekenduri acasă, la el, mergeam și jucam pentru AS Bondy, la semiprofesioniști și el nu tolera toate prostiile pe care le învățam la academia de fotbal.

Este amuzant, pentru că ajugeam acasă cu vocea antrenorului de la Clairefontaine în cap, unde ne spunea că trebuie să lucram mai mult cu piciorul mai slab, să îl antrenăm, acolo totul era despre dezvoltarea calităților, dar la Bondy era viață reală. Acolo era despre supraviețuire la semiprofesioniști. Era despre victorie și atât.

Într-un weekend, jucam pentru Bondy și am primit mingea în bandă. Mingea era pe dreptul și eram complet singur. O situație ideală. Și atunci am auzit vocea în cap a antrenorului de la Clairefontaine care îmi zicea să îmi lucrez stângul. Am încercat o pasă lungă cu stângul și am eșuat. Cealaltă echipă a recuperat și a plecat pe contraatac, iar eu am crezut că tata o să mă ucidă. Și acum îl aud cum striga la mine și îmi spunea că nu sunt acolo să încerc experimentele sofisticate de la Clairefontaine, aici trebuie să jucăm într-o ligă.

Încă port cu mine lecția asta. Tatăl meu știa că sunt cu capul în nori, așa că s-a asigurat că picioarele încă ating pământul.

Înainte de a împlini 14 ani, am primit o surpriză incredibilă. Tata a fost sunat de către cineva de la Real Madrid să mă invite să merg în Spania pentru câteva antrenamente. Eram șocat pentru că auzisem că Zidane vrea să mă vadă. Zidane era director sportiv atunci, iar eu mă simțeam de parcă am atins Luna. Eram disperat să plec. Dar nu era așa de simplu, pentru că începuseră să apară scouterii la meciuri și deja primeam atenție din partea presei. Când ai 13 ani, nu știi cum să gestionezi aceste lucruri. A fost o presiune mare pe mine, iar familia a vrut să mă protejeze.

Dar fiind ziua mea în acea săptămână, când împlineam 14 ani, nu știam că părinții deja pregăteau o surpriza să mă ducă la Madrid. Și a fost o surpriză.

Nu am spus nimănui unde merg, nici măcar celui mai bun prieten, pentru că eram prea tensionat. Dacă lucrurile nu ar fi mers bine, nu voiam să mă întorc în cartier și să îi dezamăgesc pe toți. Nu o să uit niciodată momentul în care am ajuns la baza de antrenament, după ce am aterizat. Zidane ne-a întâmpinat în parcare, era cu mașină, avea o mașină frumoasă. Ne-am salutat și mi-a propus să mă conducă la antrenament. Când m-a pus să urc în mașină l-am întrebat daca să-mi dau adidașii jos.

S-a amuzat, mi-a zis că nu și m-a dus la antrenament, iar eu mă gândeam că sunt în mașina lui Zidane, eu, Kylian din Bondy. Nu poate fi real așa ceva, cred că încă mai dorm în avion. Uneori, când trăiești ceva special, pare că ești într-un vis. Iar același sentiment l-am avut și la Mondialul din Rusia, pentru că eu nu am trăit acest mondial ca o persoana, ci mai degrabă ca un copil.

Dintre toate amintirile mele, nu o să uit momentul când stăteam pe tunelul de intrare pe teren înaintea meciului cu Australia. Atunci am realizat că eu trăiesc acel moment. M-am uitat la Dembele și am zâmbit și am dat din cap. Mi-am zis că puștiul ăsta este din Evreux, iar eu din Bondy și împreună jucăm la Cupa Mondială. Jur că era ceva incredibil.

Am intrat pe teren și am simțit cum am 65 de milioane de ani în spatele meu. Când am auzit imnul Franței mi-a venit să plâng. Este interesant cum foarte mulți care au ridicat Cupa Mondială în acea vară am crescut în suburbii, în acele cartiere în care auzeai atât de multe limbi străine când mergeai pe strada, cartierele unde mergeai să strângi mâinile tuturor.

Către puștii din Bondy,

Către puștii din Île-de-France,

Către puștii din suburbii,

Noi suntem Franța. Voi sunteți Franța. Noi suntem visători nebuni. Și, din fericire pentru noi, să visam nu costă nimic.

De fapt, este gratuit.

Cu sinceritate,

Kylian din Bondy”.

Sursa: ultimafaza.ro

Sursa foto: pinterest